lPriscilla

Nu mai trăiesc nimic cu adevărat, deşi trăiesc cu o intensitate de care simplele senzaţii n-ar putea să dea seama. Degeaba deschid ochii, căci nu mai pot vedea. Degeaba încremenesc în faţa ferestrei mele, încercînd să prind sunete. E ca şi cînd n-aş avea doar cîteva simţuri, ci miliarde, fiecare altfel, fiecare adaptat pentru alţi stimuli: unul doar pentru forma cănii din care-mi beau cafeaua, altul pentru forma visului de azi-noapte. Un altul pentru şoapta teribilă din urechile mele, auzită distinct acum cîţiva ani, pe cînd stăteam, în pijama rufoasă, cu tălpile pe calorifer, în camera mea. Nu mai percep modificări ale luminii, înălţimi ale sunetului, chimismul garoafei şi al lăturilor, ci scene întregi, înghiţite deodată de un simţ virtual, deschis pe loc în centrul minţii mele doar pentru acea scenă sticloasă şi trecătoare ca un val de apă, reacţionînd cu ea, modificînd-o, aplatizînd-o, inva-dînd-o ca o amibă şi formînd împreună o altă realitate, străveche şi imediată, iluminată de dor şi obscurizată de stranietate. E ca şi cînd tot ce mi se-ntîmplă, ca să poată să mi se-ntîmple, trebuie ca deja să mi se fi-ntîmplat, ca şi cînd totul ar exista deja-n mine, dar nu umflat şi întreg, ci pîndind, în foiţe zbîrcite, rudimentare, strîns înfăşurate unele-n altele acolo-n structurile creierului - dar şi-n glandele şi-n organele şi-n crepusculul meu, şi-n casele mele-n ruină -, aşteptînd acolo o confirmare şi-o hrană dinspre flacăra modulată a existenţei, la rîndul ei neîmplinită şi embrionară. Nu mai simt decît ce am mai simţit o dată, nu mai pot visa decît visele deja visate. Deschid ochii, dar nu pentru culoare şi contururi, fiindcă lumina nu se mai sparge-n corpusculi ca să-mi străbată cristalinul şi straturile străvezii ale retinei, ca să producă rodopsina în celulele în formă de con; imagini întregi vin deodată, sculptate în rodopsina şi însoţite ca de o aură de franjuri de sunet şi filamente de gusturi şi de miresme, de îngheţ şi fierbinţeală, de durere şi milă, de răsucire a capului spre dreapta confirmată şi contracarată de simţul cohlear. Vin cartiere întregi, cu timpul, spaţiul şi emoţia lor, şi mai ales cu gradul lor de realitate — căci pot fi adevărate sau visate, sau imaginate, sau transmise prin tijele inefabile care leagă vieţile noastre de ale celor dinainte - vin buze şi sexe, şi tramvaie alunecînd pe şine în ierni cu zăpadă murdară. . Nu aş putea percepe nimic din toate acestea de nu s-ar reface, altfel, în mintea mea (lumea mea), de nu ar deschide mugurii oculari de acolo, de nu mi-aş spune în fiecare clipă a vieţii mele: „am mai trăit asta o dată, am mai fost acolo".